De-a lungul vieţii avem unele momente bune şi altele mai puţin bune. Din păcate, sau din fericire nu ştim cum va fi momentul următor. Îl aşteptăm gândind ca va aduce doar bine… pentru că aşa este normal, pentru că aşa ni se cuvine… Nu este întotdeauna astfel şi apoi… cine spune că ni se cuvine?

Sunt îngrijorată, uneori chiar speriată de succesiunea momentelor. O clipă de neatenţie poate aduce un dezastru. O clipă! Şi apoi viaţa toată ne este schimbată. O viaţă! O viaţă de regrete, o viaţă de învinovăţiri, o viaţă de suferinţă – chiar dacă invizibilă pentru alţii… şi uneori chiar pentru noi.

Suntem singuri în trecerea noastră. Şi căutăm, căutăm… De cele mai multe ori nici măcar nu ştim ce căutăm, dar suntem foarte înverşunaţi în acest demers. Şi timpul trece şi momentele se succed şi noi tot singuri suntem.

Dacă suntem suficient de conştienţi, realizăm că cea mai mare teamă a noastră este legată de durere. Boala ne sperie, nu durerea! A noastră şi a celor dragi. Ne îngrozeşte neputinţa de-a face ceva care să ajute.

Sunt fericită că pot să merg, sunt fericită că pot să văd, să aud, să mănânc… mulţi oameni nu mai pot să facă aceste comportamente aparent simple. Şi în dorinţa de a ne menţine cât mai mult timp în această stare de „putinţă” ne forţăm limitele. „Cu cât fac mai multe, cu atât sunt mai puternică.” Ne amăgim. În realitate orice, orice are o viaţă: se naşte, trăieşte şi moare. Şi energia, şi musculatura, chiar şi fierul. Nimic nu este veşnic. Şi atunci?

Şi atunci începem să ne uităm la nevoile noastre. Avem nevoie să ne simţim puternici? Foarte bine! Haide să ne definim noţiunea de putere: poate fi capacitatea de a asupri, dar poate fi capacitatea de a ajuta! Ce alegem? Sau mai curând, care este nevoia reală?

Am ales să ne asociem pentru că ne-am dorit să putem (să avem puterea) de-a ajuta!

La bază suntem o asociere de specialişti în domenii ale dezvoltării copilului. La momentul înfiinţării asociaţiei majoritatea eram într-un fel sau altul în situaţia de a decide parcursul copiilor cu dizabilităţi neuro-psihice şi motorii. Este cumplită această poziţie! Simţi fizic cum te apasă responsabilitatea. Eram la vârsta maturităţii, vârstă la care ne asumăm şi totuşi… Am început să fim conştiente de limitările pe care le aveam. Punem un diagnostic: medical, psihologic, social… de care o fi. Şi? Mai departe, cu ce ajut copilul? Propun ceva pentru copil, ceva ce cred cu tărie că îl va ajuta. Şi? Mai departe? Ce se întâmplă cu acest copil, cu această familie care are nevoie de ajutor în fapte, nu pe hârtii?!

„Noi în anul 2000 când nu vom mai fi copii…”

Era momentul 2000-2001, când nu mai eram copii. Era momentul când realizam că se poate face ceva mai mult. Ne-am pus împreună şi am putut(!), deşi erau câţiva chiar dintre membrii care nu credeau întru totul în reuşită.

De fapt, marea reuşită a fost că am supravieţuit în unitate. Fără falsă modestie, sunt convinsă că majoritatea familiilor din Alba care au copii (unii adulţi acum) cu deficienţe neuro-psihice şi motorii ne ştiu, chiar dacă nu ştiu că suntem fondatorii acestei asociaţii. Până la urmă nu asta a fost important pentru noi, nu asta ne-am dorit.

Ne dorim să fim alături de copiii cu deficienţe, ne dorim să îi ajutăm cu toate abilităţile şi cunoştinţele noastre, ne dorim să facem tot ce putem pentru ca aceştia să aibă o viaţă cât se poate de normală. Există totuşi momente în care înţelegem că suntem singuri, momente în care riscăm să ne prăbuşim. Am avut astfel de momente. În mişcarea necontrolată a neputinţei, la un moment dat am ridicat capul şi am privit în sus. Este momentul obişnuit pe care îl trăim fiecare dintre noi, dar pe care îl uităm de fiecare dată după ce trecem de perioada dificilă; este momentul în care înţelegem că atunci când ridicăm capul descoperim că deasupra noastră există Cineva căruia putem să-i cerem ajutorul. Nu este un semn de slăbiciune să ceri ajutorul, este o dovadă de curaj!

De-a lungul vieţii avem unele momente bune şi altele mai puţin bune. Dacă pe cele bune le păstrăm pentru noi, haideţi să ne facem părtaşi la cele mai puţin bune.

Cu respect pentru fiecare viaţă,

Mirela Ghircău
Preşedinte ACAS